E început de vara. Natura ne rasfata cu mireasma teilor infloriti, cu paleta de culori al florilor sau zâmbetul jucaus al cireşelor printre frunze. Sufletele noastre mângâiate cu atâta frumuseţe trebuie sa plătească si un tribut pentru ca acest anotimp este si unul al marilor încercări. Copiii dau examene: teste naţionale, bacalaureat sau examene de admitere la facultate. De aceste examene depinde destinul lor. Un eşec sau un succes ii marchează pentru multa vreme, daca nu pentru totdeauna. Examenele acestea sunt trepte decisive in viata lor si mai presus de importanta lor concreta declanseaza o presiune psihica aproape insuportabila asupra lor, a parintilor sau a celor care i-au înconjurat in viata cu dragostea si grija lor. Copiii trebuie sa înfrunte, peste emoţiile lor, care exista, indiferent cat au fost de sarguinciosi, o adevărata avalanşe de întrebări, in aparenta grijulii, in realitate efectul unei curiozitati bolnăvicioase. Fiecare candidat traieste intre rude si prieteni, a căror singura grija in aceasta perioada este sa afle unde dau examen tinerii si mai ales, daca l-au luat sau nu. In ziua afisarii listelor, copiii trebuie sa suporte, in afara înghesuielilor de la aviziere, avalanşa telefoanelor care zbârnâie in toate direcţiile si nu atât pentru felicitări, cat pentru intrebari:”Ce ai făcut, ai luat?” E prea mult pentru ei pentru ca fie sunt fericiţi si simt si ei nevoia sa se bucure linistiti de victorie, fie trebuie sa găsească răspunsuri jenate pentru ca rezultatul nu este unul foarte bun. Unii ştiu sa-si accepte destinul in linişte, dar pentru mulţi acest eşec este o tragedie. Si atunci cine ramane sa-i sprijine când simt ca întregul pamant se prabuseste in jurul lor ? Parintii. Sunt copiii lor si, mai buni sau mai rai, ar trebui sa recunoasca ca pentru rezultatele obţinute nu este numai vina lor. Este si a lor, este mai ales a sistemlui de invatamant din ce in ce mai bulversat, mai corupt si mai dezorganizat de reforma care nu se mai finalizează. Oare cat timp trebuie sa mai treacă pana cand manualele vor fi accesibile si programele vor fi clare; pana cand dascălii se vor duce la şcoala liberi de problemele personale si preocupaţi doar de grija de a modela viitorul copiilor . Pana la urma asta este treaba lor si ar trebui sa si-o facă aşa cum fiecare dintre noi ne-o facem acolo unde ne e locul. Nu sunt singurii care au probleme si pentru problemele lor nu sunt responsabili copiii de educarea cărora, de cele mai multe ori, nu le mai pasa. Examenele copiilor obliga parintii la eforturi istovitoare. Un an întreg înainte, uneori chiar mai mult, din banii si aşa putini, se mai taie o porţie care sa plătească pregătirile suplimentare. Oricâte greutati au de înfruntat zilnic, cei care au copii se simt obligaţi sa îndure sacrificiile meditaţiilor pentru ca exista sentimentul de uşurare pe care li-l da gândul ca au încercat sa faca tot ce a depins de ei. Daca nu te-ai străduit îndeajuns ca părinte, eşecul copilului poate naşte remuscari amare. După luni de sacrificii materiale, urmează emoţiile crâncene ale examenelor. Si mai timoraţi decât copiii sunt parintii. In trei zile de examen albesc cat in ultimii zece ani la un loc. Cele trei ore in care copilul e in sala de examen înseamnă, pentru parinti, kilometrii facuti pe trotuarele din fata şcolilor. Gândurile se invalmasesc si ii fac sa simtă ca nu mai au loc sub tâmplele care stau sa explodeze. Exista in viata fiecărui părinte un pas greşit pe care ar da oricât sa-l corecteze. Sunt greşeli de care vror sa-i fereasca pe copiii lor. Toate aceste gânduri se întorc in minţile parintilor in acele ore de aşteptare. Apoi, la un moment dat, copilul apare in prag, iar parintii îl privesc cu teama, încercând sa găsească in ochii lui răspunsuri:” A ştiut răspunsurile la întrebări? A rezolvat toate problemele?” De cele mai multe ori răspunsul îl vor afla abia in ziua afisarii rezultatelor. Aceştia sunt copii. Ei sunt cei pe care-i vor cei mai buni, cei mai frumoşi, mai fericiţi decât au fost ei. Si chiar daca uneori viata se incapataneaza sa-si vadă de curgere fara sa tina seama de lacrimile si strădaniile parintilor, exista măcar constiinta datoriei împlinite. Sa ai copii înseamnă sa accepţi ca exista cineva mai însemnat decât tine. Sa fi părinte înseamnă ca ti-ai asumat sacrificiul ca forma de viata. Înseamnă ca pe primul plan nu mai sunt nevoile si dorinţele tale. Liniştea, bucuria si fericirea ta vor depinde mereu de zâmbetul, liniştea si izbânzile copilului tău. La început de vara, in perioada examenelor, parintii retrăiesc înzecit, prin sufletul copiilor lor, neliniştile, emoţiile, bucuriile si tristeţile tinereţii lor. Copii sunt şansa pe care o credeau imposibila si sunt ruga împlinita a întoarcerii timpului. Dincolo de neclaritatile administrative, de toate sacrificiile indurate, de zbuciumul vietii de fiecare zi, raman aceste emoţii ale începutului de vara, bucurie si teama, si un adevăr valabil si pentru copii si pentru parinti: incercarile care nu ne doboară, ne fac mai puternici.
Cred ca ceea ce am incercat sa exprim in randurile anterioare este recunsotinta pe care o port parintilor mei pentru toate sacrificiile facute de ei , pentru ca m-au sustinut si mi-au fost si imi sunt alaturi in viata mie si surorii mele.
Mama , Tata Va multumesc !
